Iubiții mei frați și surori în Domnul,

Pace vouă!

Purtăm încă în amintire salutul pe care Sfântul Părinte Papa Leon al XIV-lea l-a adresat urbi et orbi – lumii și orașului – în seara zilei de 8 mai 2025, atunci când a fost ales urmaș al sfântului Petru: „Pacea să fie cu voi toți!”, spunând mai departe că „acesta este primul salut al lui Cristos Înviat, bunul păstor care și-a dat viața pentru turma lui Dumnezeu”.

Nu în zadar Sfântul Părinte și-a început primul mesaj cu aceste cuvinte, mergând pe urmele înaintașilor săi, reamintindu-ne astfel importanța păcii într-o lume sfâșiată de conflicte și războaie, de ură și sete de răzbunare, de negare a demnității omului născut și nenăscut chiar din partea discipolilor Aceluia care ni se adresează cu „Pace vouă!” (In 20,19) „Dintre toate lucrurile pământești și muritoare – spunea sfântul Augustin –, nu este niciunul mai bun ca pacea”, pentru că pacea nu este ceva, ci este Cineva, iar acest Cineva este însuși Mântuitorul nostru, după spusele sfântului Paul: „[Isus] este pacea noastră” (Ef 2,14).

Ne aflăm în sfânta zi a Învierii Domnului, în „ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm și să ne veselim în ea” (cf. Ps 118[117],24), și se cuvine să ne veselim, pentru că „Paștele nostru, Cristos, a fost jertfit!” (1Cor 5,7) A fost jertfit pentru mântuirea noastră, a fost jertfit pentru a reface pacea dintre Dumnezeu și om anihilată prin păcatul celui din urmă, prin neascultarea și revolta lui împotriva Creatorului. Învierea lui Isus este sărutul păcii, este îmbrățișarea plină de gingășie pe care Dumnezeu Tatăl o dă omenirii ca semn al iertării, milostivirii, iubirii și grijii sale părintești față de omul creat după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1,26). Și ce poate fi mai de preț pentru același om decât a se ști în pace cu Cel care l-a creat și l-a răscumpărat!

Papa Benedict al XV-lea (1914-1922) numea pacea „darul minunat al lui Dumnezeu”. Este un dar pe care, cum spune Isus, el nu ni-l dă așa cum îl dă lumea (cf. In 14,27), pentru că pacea nu este o simplă tăcere a armelor: ea este o atitudine a inimii. Înțelegem aceasta de la evanghelistul Ioan care scrie că „unul dintre soldați i-a străpuns coasta [lui Isus] cu o suliță și îndată a ieșit sânge și apă” (In 19,34), adică cele două sacramente: Botezul – cel care reface pacea dintre Dumnezeu și om – și Euharistia – cea care consolidează această pace și o desăvârșește. De aceea, este semnificativ că, în Noaptea Învierii, ne reînnoim făgăduințele de la Botez, adică ne re-angajăm să păstrăm pacea primită în ziua în care am devenit, „prin apă și Duhul Sfânt” (cf. In 3,5), copiii lui Dumnezeu. Iar a păstra această pace este nu doar greu, ci de-a dreptul imposibil fără sfânta Euharistie, în care îl primi pe Isus, cel care ne avertizează că „fără mine nu puteți face nimic” (In 15,5).

Nu trebuie să așteptăm ca pacea să vină de sus, de la Dumnezeu, și de la alții, iar noi să fim pur și simplu beneficiarii ei. Pacea începe cu noi, izvorând din inima noastră, dacă – evident – este plină de pace. Inima dăruiește ceea în ce abundă! Dacă abundă în pace, pace va dărui; dacă abundă în ură, ură va semăna în jurul ei. De aceea, să repetăm cât mai des invocația cu care se încheie Litania Preasfintei Inimi a lui Isus: „Doamne Isuse Cristoase, blând și smerit cu inima, fă inima noastră asemenea cu Inima ta!”, pentru că Inima lui Isus abundă în pace.

Ce poate împiedica inima noastră să fie plină de pace și să dăruiască pace? „Ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate” (In 20,19), ne spune Ioan. Tocmai această „încuiere” este primul obstacol în calea păcii, pentru că împiedică cuvântul lui Dumnezeu – care este un cuvânt al păcii – să intre în inima noastră, privând-o astfel de dorința de pace, o împiedică să primească iertarea lui Dumnezeu și a oamenilor, dar și să dăruiască iertare. Iar fără iertare nu există pace, iar unde nu este pace nu este nici înviere, pentru că Isus înviat nu poate veni într-o inimă închisă în sentimente de ură și răzbunare.

Frica, este și ea o piedică în a calea păcii, pentru că ne face să respingem darul păcii pe care Isus, prin învierea sa, ni-l oferă. Ne temem pentru ziua de mâine, „ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca” (cf. Mt 6,31); ne temem de dificultăți, de boli, de moarte etc. Iar această frică ne pune în conflict cu Dumnezeu, care ne spune: „Nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine” (Mt 6,34). Învierea lui Isus, care înseamnă victoria asupra morții, arată că orice rău poate fi învins, că orice dificultate poate fi depășită; este nevoie doar de încredere în Providență. Frica ne face să ne războim și cu oamenii, pentru că din ea izvorăște egoismul și individualismul, iar aceste două atitudini nu pot fi niciodată pacifice. Să nu uităm că nu ne rugăm Tatăl meu, ci Tatăl nostru.

În sfârșit, o altă piedică în fața păcii este lipsa de respect față de viața omului. Sfântul Paul al VI-lea spunea că, „dacă dorești pacea, apără viața” din clipa zămislirii ei în sânul matern și până la ultima ei licărire pe acest pământ, până la sfârșitul ei natural. Sfânta Tereza de Calcutta făcea această tristă constatare: „Dacă o mamă își poate ucide propriul copil, ce ne-ar putea opri să ne ucidem reciproc?” Moartea lui Isus a reprezentat prețul plătit pentru viața omului; învierea lui este dovada supremă că orice viață este prețioasă în ochii lui Dumnezeu și, de aceea, se cuvine a fi respectată, iubită, îngrijită, salvată și ferită de orice sentiment negativ ce-i poate dăuna și fura pacea.

Iubiți frați și surori în Domnul Înviat,

Moartea lui Isus nu a fost ultimul cuvânt al istoriei. Și la fel cum nu este corect a-i învinovăți pe alții de această tragedie – cea mai mare a istoriei –, ci ar trebui să ne învinovățim în primul rând pe noi, la fel nu trebuie să căutăm în alții sursa lipsei de pace, ci în inima noastră, în relațiile noastre cu Dumnezeu și cu aproapele. Și pentru a ca să se împlinească cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea că „pacea va fi ultimul cuvânt al istoriei”, să ne străduim să împlinim ceea ce el ne îndeamnă: „Nu vă fie teamă să riscați pentru pace, să răspândiți pacea, să trăiți pacea”, bine știind că pacea este drumul ce ne duce și pe noi la înviere.

Vă doresc din inimă multă pace și bună înțelegere cu Dumnezeu și cu oamenii și fie ca sărbătoarea Paștelui să vă aducă bucurie și lumină, pentru a fi în lume „făcători de pace”.

Cristos a înviat!

Pacea să fie cu voi!

Cu iubire și în comuniune,

† Anton Coșa

Episcop de Chișinău