Dragi confraţi preoţi, dragi persoane consacrate, iubit popor al lui Dumnezeu,

Sfântul Atanasiu de Alexandria, într-una dintre Scrisorile pascale scria: „A venit şi ziua solemnă în care se cuvine să proclamăm sărbătoarea cu trâmbiţa, să ne consacrăm Domnului, să-i mulţumim şi să-l preamărim pentru faptul că el este sărbătoarea noastră”.

Într-adevăr, Paştele este sărbătoarea noastră, a creştinilor care se bucură de victoria lui Isus asupra morţii, pentru că în această izbândă se află şi speranţa noastră. Paştele este sărbătoarea speranţei, demonstrându-ne că, dincolo de suferinţă şi moarte, se află bucuria şi viaţa, că lacrimile de durere se pot transforma în lacrimi de veselie, că întune- ricul poate fi învins de lumină, că, deşi „Stăpânul vieţii a murit, acum e viu şi domneşte” (cf. Secvenţa pascală). Este vorba despre acea speranţă la care am fost renăscuţi, după cum ne spune sfântul Petru (cf. 1Pt 1,3), este speranţa în care am fost mântuiţi, după expresia bine cunoscută a sfântului Paul (cf. Rom 8,24).

Marea Solemnitatea a Învierii Domnului ne deschide inima la speranţă şi ne îndeamnă să o trăim în relaţia noastră cu Dumnezeu. În timpul Vigiliei Pascale ne reînnoim făgă- duinţele de la botez tocmai ca să ne amintim că ele trebuie trăite zi de zi, întrucât o viaţă conformă cu voinţa lui Dumnezeu ne va obţine împlinirea făgăduinţei sale de a ne pune şi nouă pe cap cununa învierii. Aşadar, să nu fim dintre aceia care îl preamăresc pe Dumnezeu cu buzele, având însă inima departe de dânsul, după cum ne atenţionează profetul Isaia (cf. Is 29,13). Dimpotrivă, să aducem roade vrednice de Domnul, iar în fap- tele noastre bune să se vadă credinţa noastră în Isus cel Înviat şi astfel să fie preamărit Tatăl nostru cel din ceruri (cf. Mt 5,16).

Dar această speranţă se cuvine să o trăim şi în Biserică, mai ales acum, când parcur- gem drumul sinodal alături de Sfântul Părinte Papa Francisc şi de întregul Trup mistic al lui Cristos. Fiecare dintre noi – episcop, preot, călugăr, călugăriţă şi laic – suntem pietre vii, zidite într-o casă spirituală, care este Biserica, pentru a aduce jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5). Dăm motive de speranţă Bisericii atunci când nu suntem simpli spectatori în comunităţile noastre, ci oameni responsabili, a căror jertfă spirituală este implicarea asiduă şi activă în viaţa Bisericii, mai ales în vestirea Celui Înviat, după exemplul sfintei Maria Magdalena.

Speranţa dăruită nouă de învierea lui Cristos trebuie să o vedem şi în ochii aproapelui, mai ales a celui suferind, sărac, marginalizat, singur, refugiat, bolnav. Iar asta depinde în mare măsură de noi. A oferi speranţă aproapelui înseamnă să-l întrebăm: „Omule, de ce plângi?” (cf. In 20,13) şi să-l mângâiem cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (cf. 2Cor 1,4); înseamnă să punem în practică îndemnul de a nu ne împietri inima şi a nu ne închide mâna în faţa aproapelui, ci, dimpotrivă, să-l ajutăm în nevoia pe care o are (cf. Dt 15,7-8), ştiind că orice faptă bună şi orice cuvânt bun nu rămâne nerăsplătit de Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi şi surori, fiecare dintre noi are nevoie de speranţă. Unde să o găsim? În mormântul gol, în credinţa noastră în învierea lui Isus, în Maria, care este Maica spe- ranţei, în noi înşine, cei renăscuţi la o viaţă nouă. Beneficiari ai speranţei izvorâte din misterul pascal, să devenim şi noi izvor de speranţă pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru aproapele şi să răspândim această speranţă cu salutul care o vădeşte cel mai bine: CRISTOS A ÎNVIAT!

Vă salut cu drag, dorindu-vă sărbători pascale plină de lumină şi speranţă!

† Anton Coşa
Episcop de Chişinău